Era o
dupa-amiaza de vara. Bunica spala vase in bucatarie. La un moment dat o intreb:
“Mamaie, la
ce te gandesti in clipa asta?”
Imi
raspunde fara sa ma priveasca:
“Uite, la
vasele pe care le spal, incerc sa reglez temperatura apei si am grija sa nu ma
stropesc”.
Am
continuat:
“Adica
matale chiar esti acum aici? Nu te afli cu gandurile nici in trecut, nici in
viitor?”
Raspunsul genial si memorabil:
“Pai da`ce
tu crezi ca eu imi obosesc mintea asa ca tine?”
M-a lasat
fara replica si m-a facut sa ma gandesc daca pana la urma nu e adevarat ceea ce
se spune: ca fericirea e in propriile maini. De fapt nu in maini ci in…cap. Dar
la indemana oricui.
Am inceput
sa imi observ firul gandurilor si am constatat cum intr-o fractiune de secunda
reuseam sa trec de pe o plaja insorita a Greciei la un castel misterios al
Scotiei. Intr-un fel m-am admirat pentru aceasta agilitate insa nu pentru multa
vreme intrucat mi-am dat seama cata energie se pierde in acest joc fara
rezultate concrete…Fuga de idei si lipsa de concentrare ma impiedica sa ma
bucur de singurul lucru pe care il am cu adevarat: clipa de fatza.
Da, acea
voce care nu mai tace nu este nimic altceva decat propria minte. Si exact ea ma
face nefericita, ma tortureaza fara mila, ma stoarce si ma hartuieste. Dar…vestea
buna este ca am control asupra ei!
Cu
siguranta, creierul a fost dat cu un scop. Este un instrument fantastic INSA e
precum un cutit: daca e folosit pentru a ne ajuta, atunci ne faciliteaza
intreaga existenta insa daca il intrebuintam gresit atunci ne poate distruge.
Usor de zis…mai
greu de pus in practica. Unii folosesc alcool si narcotice ca sa scape de vocea
mintii lor. Altii au alte cai mai putin distrugatoare insa tot evadari sunt: de
exemplu prea multe calatorii. Si apropo, vacantele in sine sunt prilej de a nu
gandi si a sta in prezent caci locurile noi ne atrag atentia si uitam de tot.
La fel am patit si eu cand m-am mutat in acest oras: il admiram din plin fiindca
toata focalizarea mea era catre exterior. Apoi dupa cateva saptamani am inceput
sa privesc o alta realitate din cauza ca ma impotmolisem in propriile ganduri. De aceea am decis sa schimb ceva fiindca nu imi serveste la nimic sa continui pe acest drum.
Am
participat la sedinte de yoga si meditatii unde am fost sfatuita sa imi
monitorizez gandurile prin simpla intrebare: “Care e urmatoarea idee?”. Hmmm…Util
dar un pic artificial.
Intr-un
final am inteles ca exista metode mai putin mecanice. Iata cateva dintre ele:
- Sa SIMT mai mult. Adica sa imi folosesc cele 5 simturi din plin, in orice situatie: sa admir ceva frumos, sa ma bucur de o melodie, sa miros un parfum reusit, sa gust o mancare delicioasa, sa mangai un caine. Dar de asemenea sa simt cum intreaga fiinta mi se lasa patrunsa de IUBIRE, GRATIE, RECUNOSTIINTA, ENERGIE, ELAN.
- Sa inlocuiesc o privire incruntata cu una zambitoare. Chiar daca afara ploua…
- Sa vorbesc mai putin si sa ascult mai mult. Cine vorbeste mult, gandeste mult…Nota bene: a nu vorbi nu inseamna a asculta…
- Sa judec mai putin si sa fiu mai intelegatoare. Inainte de a emite o sentinta…sa ma pun in locul celuilalt. Sa empatizez. Pana la urma e si el / ea fiul / fiica cuiva…
- Sa lenevesc mai putin si sa fiu mai dinamica. Mai implicata. Mai dedicata. Sa imi gestionez timpul cu folos. Fericirea inseamna activitate.
- Sa ma plang mai putin si sa privesc mai mult jumatatea plina a paharului. Sa apreciez.
- Sa inlocuiesc frica cu iubirea. (a se reciti Ion Creanga si faza cu drobul se sare)
Asadar…un
nou stil de viata! Exersand…voi reusi!
Desigur ca
nu o sa imi fie usor cand maine in aeroport voi astepta o ora pana sa ma
imbarchez. De aceea am sa imi iau o carte cu mine. Sau am sa observ portul
calatorilor incercand sa ghicesc din ce tari sunt.
Si
bineinteles ca o sa ma mai bantuie amintirile despre fostul meu prieten insa a
le da curs inseamna pierdere de vreme. Am procesat orice durere dobandind
CONVINGEREA ca dragostea nu inseamna dependenta, egoism, inchipuire sau mai rau…nefericire. Data viitoare nu o sa ma mai complic fara rost. Data viitoare nu am sa mai sper in vreo schimbare decat daca ea are de a face strict cu mine insami...
Am iertat fiindca am inteles ca atat ne-a dus capul pe amandoi si nu e nimic
rau in asta. Deci ce rost are sa mai raman in aceasta gara parasita, nasule?
U-ci-ci! Trenul merge mai departe…si o sa traverseze probabil o zona de camp
pana la urmatorul oras. Dar in loc sa ma deprim, aleg sa ma documentez intr-ale
spiritului si sa mai schimb o vorba cu care s-o nimeri prin compartiment… Iar
in timpul acesta va tin si pe voi la curent cu impresiile calatoriei mele.
Viata e
scurta. Am datoria sa ma iubesc. A inceta sa ma auto-flagelez nu inseamna egoism…Sacrificarea
“de sine” inseamna sa ii spui nenorocitei aleia de minti sa taca dracului din
gura…
